Cronică de Elena Jebelean
Ne întrebăm și noi. Să fim cei care dansează cu cei patru actori din 37 de chibrituri sau viața furată – scris de Zdrava Kamenova și Gergana Dimitrova, regizat de Bernhard M. Eusterschulte, produs de TARTproduktion (DE), 36 Monkeys (BG) & FITZ Stuttgart, TNL Luxemburg –, în scena 2 și la finalul spectacolului, dansul grecesc greu de încadrat – dans popular străvechi, balcanic (zonă de veșnice conflicte) eliberator, ca cel din Zorba Grecul al lui Nikos Kazantsakis? Un dans al vieții și al morții, un dans cathartic, purificator, care te golește de frustrări și îți dă forța de a depăși dezastrele propriului destin? Sau dans extatic, ritualic, bahic, care te vindecă prin uitare și îți modifică perspectiva asupra propriei semnificații? Dansăm și noi? Sau doar privim, ca la teatru? La început, intrăm prin dans în pe-trecere, pe când la final muzica ne sună a pomană, a zădărnicie. Căci a trăi în apropierea morții sună ecleziastic – vanitas vanitatum. Suferința e groaznică, desigur, dar parcă mai îngrozitoare o percepem atunci când este lipsită de sens. Viața Elenei (strălucirea soarelui) este un șir de suferințe. Doar mitologia o mai poate salva. E întrebată dacă e credincioasă. Este. Dar nu unui Dumnezeu care-i iartă pe păcătoși, oricât de îngrozitoare ar fi faptele lor, cu condiția să se căiască. Străvechii zei, cei cărora le slujim fără să știm măcar, îi sunt aproape, o susțin în viața ei care devine un traseu orfic inițiatic. Se inițiază în moarte, îngrijind muribunzi, iar contemplarea zilnică a unui anume râu, reprezentat într-un anume tablou, o conduce spre revelații, suprapuse decepțiilor tot mai profunde.
„Cine sunteți?” e întrebarea cu care se deschide spectacolul, întrebarea pe care ne-o adresează personajul-marionetă ce sugerează atât de bine lipsa de independență a unui om care nu își mai poate purta singur de grijă, care este nevoit să suporte faptul că este mânuit (nu manipulat, așa cum se teme fiica lui) de un străin, de o îngrijitoare venită tocmai din Bulgaria, după ce el deja, prin capriciile sale, le pusese pe fugă pe cele anterioare. Dar fiica lui, deși rămâne circumspectă, e mulțumită de noua variantă, pentru că bulgăroaicele care fac asta au trei mari caracteristici convenabile, cel puțin din perspectiva mediatorului agenției Viu și nevătămat, o agenției de furnizare a unor asemenea servicii. Ele gătesc fel de fel de mâncăruri tradiționale, destul de gustoase; cântă mereu în timp ce lucrează; sunt ieftine, lucrează cinci luni la rând, nu doar două, ca altele, și nici nu cer vreodată zi liberă. Din perspectiva plasatorului, din perspectiva bătrânului domn Zünder și a fiicei acestuia, ba chiar și din perspectiva papagalului din casa bătrânului, aceasta este Elena. O scroafă est-europeană. De câte ori auzise papagalului acest epitet de-l reproducea fără greș? Pentru ei, ea reprezintă doar atât.
Dar pentru familia ei rămasă în Bulgaria ce înseamnă această femeie care lucrează îngrijind în străinătate al șaptesprezecelea bătrân bolnav? Este sursa lor de venit, cineva care le trimite banii necesari – fiica ei, Kalina (cea frumoasă și bună), este crescută de bunici. Mama Elenei, fără se întrebe din ce bani ar fi trăit dacă Elena ar fi rămas acasă, îi reproșează acesteia că nu a rămas să-și îngrijească propriul tată bolnav. Îi atrage atenția că fiica ei e chiar mai bine crescută de bunici decât ar fi fost de propria mamă. Fata o visează (sau vrea doar să o rănească, cu cinismul specific uneori adolescenței, pe fondul sentimentului de abandon îndurat acut atâta vreme), parodiind Scufița Roșie: „ – Mamă, de ce ai nasul atât de mare?/ – Ca să pot aspira mai bine mizeria din casă fără să mai pornesc aspiratorul./ – Mamă, de ce ai mâinile atât de lungi?/ – Ca să pot șterge mai bine praful de pe cele mai de sus rafturi./ – Mamă, de ce ai urechile atât de lungi?/ – Ca să pot auzi când sunt chemată, pentru că trebuie să fiu la dispoziție 24 de ore din 24./ – Vezi, nici nu mai arăți ca o ființă umană...” Fiica o declară moartă la școală, preferă asta decât să explice unde și ce lucrează. Ba chiar îi transmite, și din partea bunicii, să nu se ducă acasă de Crăciun, nu prea mai e loc pentru ea acolo, doar de banii pe care-i trimite e nevoie. Apoi îi închide telefonul în nas. Iar ea simte că e tot mai departe, nu suflet în căutarea drumului spre lumea de dincolo, ci cadavru care nu-și mai găsește odihna.
Acuzată de furtul a 5 euro din banii bătrânului pentru euthanasiere în Elveția, bani pe care-i găsise ștergând praful din bibliotecă, mereu jignită și suspectată că n-ar face destul, că n-ar face bine și la timp ce are de făcut, femeia nu are timp pentru a-și trage sufletul nici cât pentru a fuma o țigară. Incidentul îngrozitor pe care îl provoacă și care îi aduce destituirea în dimineața următoare ultimei discuții telefonice cu fiica este proiectarea unei treimi din terciul de la micul-dejun, cu care-l hrănea pe bătrân, pe tabloul de 350000 de euro din living, numit Râul lui Hades. Dar despre care râu să fie vorba, se tot întrebase ea, contrapunctic, de-a lungul spectacolului, ca o bună cunoscătoare a mitologiei grecești. Poate Acheron, râul durerii și al suferinței? Poate Lethe, râul uitării? Ori Kokytos, cel plin de jale, pe care cu luntrea lui se-apropie Charon? Sau Styx, cel al urii, râul care de nouă ori încercuiește împărăția peste care domnește Hades ne-nduratul? Oare nu mitul ne învață cum să trăim?
Precum revolverul lui Cehov, chibriturile. Scăpate pe jos și nerecuperate de bătrân la începutul spectacolului, ele vor fi culese de Elena. Chibritul cu numărul 37 îl va folosi purificator în final. Tot întrebându-se care este râul reprezentat în tabloul din living, ce semăna destul de bine cu negrul Styx în care Thetis îl cufundase pe Ahile pentru a fi invulnerabil, acum invulnerabilă și ea la omenesc, după atâta suferință, va decide că e timpul ca râul de foc și de sânge clocotitor, Pyriflegeton, să-i marcheze infernul propriei experiențe. Ritualic, stârnește acest râu și piere în neant, spre Câmpiile de Asfodele, nu doar descrise de ea, ci și reprezentate scenic de vasul cu lalele albe suspendat deasupra primelor rânduri de spectatori. În urma ei, calcinate, corpurile celor trei – bătrânul, fiica lui și mediatorul agenției.
Momentele de joc și de tandrețe sunt unice. Ca un bebeluș ce aruncă toate obiectele din jur spre-i fi redate pentru a le arunca iar, verificând gravitația, bătrânul aruncă un sul de hârtie, iar Elena i-l redă mereu, chiar se amuză amândoi în acest joc. Ea îl mângâie ușurel pe spate, amintindu-i de singura ființă de care se simțise iubit, un câine pe care și el îl mângâia pe spate. Tare și-ar mai dori acum să mângâie un câine pe spate... Cercul vicios al carenței de afecțiune naște monștri.
Cine suntem? Suntem oameni demni ce ne respectăm respectându-i pe ceilalți. Suntem oameni capabili de admirație, capabili de a recunoaște meritele altora. Nu exploatăm, nu profităm. Nu ne folosim de ceilalți, nu-i disprețuim folosindu-i. Nu împărțim lumea în bogați și săraci, nu-i batjocorim pe cei care ne ajută, nu coborâm iadul pe pământ. Asta măcar 37 de minute, la ieșirea de la spectacol. Și nu de dragul Câmpiilor cu Asfodele, nici în speranța de a ne bucura de cele Elizee, nu de teama de a fi chinuiți în Tartar. Ci pentru că, văzând spectacolul, am băut din apa Mnemosynei, cea neamintită aici, perechea lui Lethe. Trăim și murim amintindu-ne, nu uitând.
Foto: Gabriel Amza, spectacolul 37 de chibrituri sau viața furată, o coproducţie: TARTproduktion (DE), 36 Monkeys (BG) & FITZ Stuttgart, TNL Luxemburg
---
„Cronică de teatru@ Eurothalia” este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
