Interviu realizat de Clara Angela Roman
Sofia pare îngrijorată de cei 45 de ani pe care tocmai i-a împlinit. De ce personajul tău se raportează în acest mod la înaintarea în vârstă? Este modul tău de abordare diferit de cel al personajului?
Da, modul meu personal de abordare este altul, eu nu am nicio problemă cu sărbătorirea zilelor de naștere. Dar cred că ea, de fapt, nu e atât de stresată de înaintarea în vârstă cât de întâlnirile astea organizate. Nu îi place să fie în centrul atenției în viața personală.
De ce crezi că nu vrea asta?
Poate pentru că devine puțin „cringe”, ca să folosesc un cuvânt pe care l-am învățat de la fiica mea.
În momentul în care colegii îi fac o surpriză Sofiei, orchestrând o mică scenă cu momente semnificative ale vieții sale, se utilizează hârtie creponată colorată. Pentru tine, au culorile folosite o semnificație?
Alegerea culorilor a fost făcută la o repetiție de către regizor, prin mai multe încercări. Știu că la un moment dat se formaseră tot felul de steaguri, asta nu era intenționat. A fost mai mult pe feeling.
Sofia pare mai apropiată de fata cea mică decât de cea mare. De ce există această diferență de atitudine față de cele două?
Pentru că fata mare face parte dintr-o altă viață, ea și fostul, de fapt, actualul ei soț trăiesc departe de ea. Sofia spune la un moment dat că: „Toată viața voastră m-ați judecat“ și asta i-a îndepărtat. Fata cea mare se simte neglijată, dar nu cred că o mamă poate face diferențe prea mari între copii.
De ce îi refuză soțului divorțul?
Asta e o întrebare foarte bună, la care am încercat să nu găsim răspuns nici măcar în spectacol. Pascal [Rambert] spunea că lui îi plac lucrurile care nu sunt explicate. Eu am încercat să nu îmi găsesc justificări, pentru că Sofia e oricum o persoană imprevizibilă și cred că și pentru ea e o enigmă.
Cum te raportezi la momentul prezentat în micul spectacol pus la cale de colegi?
Mie, textul din micul performance pe care îl pregătesc colegii pentru Sofia mi se pare foarte poetic. Peste tot apare laitmotivul sângelui, care are o raportare directă la Revoluția din ’89. Se leagă și cu monologul Sofiei de final, care e pe aceeași temă. Noi, timișorenii, am participat într-un fel sau altul la Revoluție.
Și monologul Sofiei de final ce semnificație are pentru tine?
Mi se pare că surprinde foarte bine temerile unui copil care a asistat la evenimentele traumatice din decembrie ’89. Eu aveam 9 ani și mi-a rămas foarte prezent în minte acel moment. Vedeam toate atrocitățile la televizor. Asta mi se pare ciudat și mă face să mă întreb dacă eu aș fi lăsat-o pe fiica mea să vadă lucrurile alea la televizor. Noi am văzut tot: cum a fost executat Ceaușescu, corpurile inerte pe jos, imagini de la Revoluție cu oameni morți pe stradă. Nimeni nu ne-a interzis să ne uităm la ele. Nu știu dacă m-a maturizat tot ce am văzut, dar cu siguranță a rămas cu mine.
De ce a fost abordat acest subiect al Revoluției?
Mi se pare că e un punct nevralgic al acestui oraș și era firesc să fie atins. Spectacolul e destul de ancorat în viața orașului.
După cum este specificat în descrierea spectacolului, acesta este recomandat persoanelor peste 14 ani. Ce mesaj este transmis unui spectator de această vârstă? Care este diferența de percepție a unui public matur față de unul tânăr?
Nu știu de ce e peste 14 ani. Fiică-mea (care are 12 ani) a fost și a zis că i-a plăcut. Deși, la o repetiție, mi-a spus că e plictisitor și că vorbim prea mult. Dar la premieră, spre surprinderea mea, i-a plăcut. Piesa asta e despre oameni, despre o trupă de actori care petrece o seară împreună. Se dezvăluie anumite lucruri, se creează tot felul de senzații... ca în viață.
Multe aspecte sunt portretizate negativ în spectacol. Toată lumea pare că e tristă și săracă. Mă gândeam că un spectator care nu știe nimic despre teatru și actori ar interpreta că așa este lumea teatrului. Oricum, acesta e un stereotip: actorul sărac, trist și cu probleme.
E un aspect, într-adevăr, dar pe de altă parte, există și cealaltă față: momentele în care ești fericit. Cred că orice om e așa. Nu cred că regizorul a vrut să scoată în evidență partea asta, ci doar cum poți fi și trist și fericit în același timp și, de fapt, linia dintre aceste două emoții nu este așa de groasă.
---
„Ph[r]ases”- Formule creative este un program gândit de Diana Katharina și Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, dedicat cronicii de teatru în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
