Cronică de Elena Jebelean
Azi este joi, 21 septembrie, și încă te iubesc.
Iubesc și lumea, chiar dacă spectacolul văzut acum câteva ceasuri i-a subliniat așa de clar neajunsurile.
Muntele mi-a reamintit că realitatea e mult mai mult decât cuvânt – fie el al lui Dumnezeu (tablele legilor coborâte de Moise din munte), e mult mai mult decât sunet – fie el al radioului (adaptarea romanului SF al lui H.G. Wells, Războiul lumilor – 1898, de către regizorul Orson Welles, în emisiunea sa de radio Mercury Theatre on the Air), e mult mai mult decât imagine – fie ea fotografie sau film (în spectacol, mai ales fotografii și filmări ce sugerează că dovezile expedițiilor de cucerire a unui vârf de munte, a unei țării, a unei planete pot fi trucate). A comunica despre realitate este convenție. Realitatea este de nedescris fără a fi denaturată. A decupa din real înseamnă a trișa. Iar integral, realul este de necuprins. Viața este plenară. Dovezile despre ea sunt întotdeauna circumstanțiale, fragmentare, inexacte, simpliste. În încercările noastre de a rămâne legați unii de ceilalți, ne izbim de omisiuni, minciuni, trădări – nu vedem ce vedem, ci ceea ce ne așteptăm să vedem, nu înțelegem ce se petrece, ci ce ne așteptăm să se petreacă. Și, din păcate, foarte adesea, uităm că adevărul nu numai că nu e al nostru. Uităm că el nu există, că muntele cunoșterii, cucerit eroic, cu eforturi titanice, oferă un orizont cețos și neconcludent. Umbre ale peșterii lui Platon sunt tot ce putem distinge, oricât ne-am căzni. Adevărul nu există, dar suferința există – e incontestabilă.
Da, ar fi de dorit să fim mai puțin creduli, cu adevărat mai ageri, mai critici față de orice informații și prejudecăți ce ni se servesc pe diferite căi. Și fluturașul de badminton nu este atât în terenul celuilalt, cum s-ar crede, ci în terenul nostru. Să ne îndoim de certitudinile altora (și de ale noastre), să avem grijă în cine/ în ce ne încredem, să distingem între încredere și credință, să nu devenim propovăduitorii vreunui adevăr. Să păstrăm măsura în toate, să gândim cu propriul cap, să nu ne afiliem grupurilor/ turmelor.
Aparent, spectacolul este despre manipulare. Despre cum se poate servi drept adevărat ceva ce nu s-a petrecut niciodată. Despre cum ni se inculcă în scăfârlie credințe, despre cum vedem și înțelegem ceea ce ne confirmă așteptările. Despre cum ne limitează propriile așteptări. Dar dezinformarea e mult mai veche decât secolul al XX-lea. Poate cea mai veche dezinformare-manipulare care încă ni s-a păstrat e cea legată de felul în care troienii au fost determinați să ducă în cetate calul din lemn, meșterit de ahei ca transportor în care cei mai vajnici războinici au așteptat să ajungă în Troia spre a o distruge. Aheii l-au lăsat în urmă, pe plajă, pe Sinon, unul dintre luptătorii lor, cu sarcina clară de a-i determina pe troieni să creadă despre calul din lemn lăsat acolo că este un dar închinat de greci zeiței Atena. Sinon și-a îndeplinit sarcina: le-a spus troienilor că a fugit de ai săi, pentru că aheii doriseră să-l jertfească pentru asigurarea unui drum de întoarcere lin. El le-a explicat trufașilor troieni că aheii au lăsat acolo acel cal meșterit, convinși că troienii nu vor fi în stare să-l ducă în cetatea lor, nefiind astfel capabili să obțină binecuvântarea Atenei. Prea puțini troieni nu s-au lăsat înșelați – da, pentru că erau de neînvins, pentru că cetatea lor era de necucerit, pentru că zeii îi apărau etc. Zadarnic Laocoon i-a avertizat că grecii sunt primejdioși și atunci când fac daruri. Zadarnic Elena, bănuitoare, a încercat să-i facă pe războinicii greci să-și trădeze prezența, învârtindu-se pe lângă cal și imitând vocile soțiilor acestora, ca să-i facă să se dea în vileag. Adică zadarnic rațiunea vorbește emoțiilor care se vor învingătoare. Zadarnică profeția Casandrei despre căderea Troiei prin foc – zadarnice mesajele zeilor, așadar.
Luminițele verzi din fluturașii de badminton ne reamintesc că învățăturile sunt de milenii lângă noi, nu în noi, din păcate. Pentru că nu citim atent cărțile – nici ale vieții, nici ale ficțiunii. Pentru că vedem la lumina propriei neînțelegeri, nu la cea a înțelepciunii. Pentru că facem ceea ce dorim, nu ceea ce ne e necesar. Nu de ceilalți este vorba, ci de noi înșine. Spectacolul este despre a te cunoaște pe tine însuți spre a-ți stabili trasee de evoluție. Pentru că orice mică realizare e asemenea unui vârf de munte greu de atins. Pentru că, în ceea ce faci, ești, oarecum primul. Ești unic, nimeni nu a mai procedat la fel ca tine, de fapt. De asta trebuie să nu te lași manipulat, să nu fii orbit de ecrane și fraze construite de alții.
Spectacolul este copleșitor. La încheiere, îți vine să taci. Și asta e excelent, îți impune, tăcând, să gândești. Prea mult Putin, prea multă zăpadă artificială, prea multă contrafacere ingenios construită. Prea mult zgomot, prea mult dinamism. Badmintonul-baseball, inițial cu fluturași obișnuiți, albi, la final cu fluturași de lumină verde, masa verde, masa roșie te duc cu gândul la jocuri sportive, dar și la jocuri de noroc, la sateliți artificiali, la supraveghere globală. Ecranele numeroase evocă, telefonul, tableta, computerul, televizorul, cinematograful. Furat de imagini și mișcare, de sunete și lumini, nici n-ai mai urmărit actorii, ca într-un spectacol de marionete, în care păpușarii rămân nevăzuți. Raportul este sugestiv răsturnat – nu lumea e o scenă, ci scena e toată lumea. Lumea întreagă – cu aselenizare cu tot, cu atingerea acoperișului lumii cu tot – pare o păcăleală, credibilă datorită efectului de real. Înscenare e tot ce putem descoperi în lume, dacă nu dăm prioritate experienței directe. Limitată, e drept – câte poți trăi într-o viață? Dar autentică.
Pentru mine, autentice în spectacol au rămas mai ales scrisorile lui Ruth pentru soțul său, George Mallory (probabil sunt inventate, nu contează – pe ele le-am simțit pure și simple, așa cum ar trebui să fie simțit adevărul, așa cum nu va fi simțit vreodată). Ele sunt despre a prețui viața, a nu face rău nici ție, nici altora cu visele pe care le hrănești sau cu realitatea pe care o trăiești, despre a avea grijă de cei dragi și de tine.
După-amiezele împreună cu copiii noștri, în grădină, povestindu-ne fiecare despre cum ne-am petrecut ziua, ar fi fost mai scumpe pentru mine decât fotografia mea îngropată între pietrele piscului pe care, poate, l-ai cucerit,
Dragă George.
foto: Gabriel Amza, spectacolul Muntele, o producţie: Agrupación Señor Serrano ________________________________________________
„Cronică de teatru@ Eurothalia este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.”
