Cronică de Elena Jebelean
Tristețea este universală, o simți la fel de bine în literatură, în dans, în arte plastice, în muzică. Acest spectacol de teatru-dans le-a reunit pe toate. Și regizor, și coregraf, și compozitor aici, Filip Petkovski a pornit de la cinci poeme compuse de poeți macedoneni. Muzicalitatea lor are ecouri de diferite facturi care, timp de o oră, te vor conduce prin această lume a umbrelor reale, ca acordurile unui Orfeu coborând spre Infern. Dakha Brakha, Duke Bojadziev, Boris Harfman, Hrvoje Crnić Boxer, Piotr Ilici Ceaikovski, Ludwig van Beethoven, Filip Petkovski sunt compozitorii care au acompaniat grația, precizia, forța de sugestie a dansatorilor-actori în acest katabasis, îmbrăcați nu doar în costumele Antonijei Guginska Jordanoska și Majei Gjureska, ci și în vâjâit de vânt, în furtună războinică, în picături de apă căzând cu ecou multiplicat în fântână, amintind de muzica țurțurilor de gheață care picură din streșini în diminețile de primăvară. Dar de câtă tandrețe a lumii te poți bucura într-o viață retezată?
În debutul spectacolului, dincolo de o mare cortină albă semitransparentă, actorii-dansatori sunt adunați în jurul unei mese. Unul dintre ei, la o mașină de scris, face bine-cunoscutele gesturi ale scrierii, cu împingerea carului spre stânga la fiecare capăt de rând. Poate poemele sunt compuse recent, poate poeții sunt contemporani. Dar pe scenă totul este atemporal, aceleași vechi înfruntări și dureri de când lumea. Mișcări legănate ritmic, aplecări în fața sorții, în vaiet de bocet. Dacă citești textele primite la intrarea în sală, înțelegi că va fi vorba despre plecare, război, moarte, dragoste, așteptare și dor. Dar la fel de bine înțelegi și dacă nu citești poemele de la-nceput. E destul să le descoperi acasă, să verifici în ce măsură regăsești în ele ceea ce ai simțit la spectacol, ceea ce ai gândit și răzgândit.
Cele patru siluete din jurul mesei sunt greu de deslușit dincolo de paravan, ca făpturi reale. Aproape la nivelul scenei, un proiector le amplifică umbrele pe pânza ecranului care este, simbolic, pagina albă, tocmai atunci scrisă la mașină, umplută cu transfigurări ficționale. Așa, ca umbre, prin gesturile ce deja le angrenează fiecare fibră, cuceresc scena și orizontal, și vertical. Timpul-lumină le augmentează contururile, așa cum densifică și concretizează experiențele trecute pe care le păstrezi în memorie. Memorie individuală, istorie, memorie culturală. Nu personalități, ci oameni generici, îmbrăcați în negru, la fel, cu capetele centrate într-un văl negru, fixat la gât, văl ce le opacizează trăsăturile. Ies unul după altul în fața noastră, se dezvăluie și se învăluie iar. Dansează repetitiv, cât să construiască sugestia, dar și neașteptat de variat, cât să construiască individualizarea.
Funcționează împreună, dar mai ales singuri. Alternează dansul cu vorbitul, construiesc prin gesturile lor lumi diferite în scenă. Fiecare își asumă câte o răsuflare, câte un poem. Bărbatul, interpretat de Vasil Zafirchev – mai ales sub semnul luptei și-al morții. Femeile, jucate de Natalija Teodosieva, Simona Dimkovska, Sara Cvetkovska – mai ales sub semnul iubirii și-al singurătății celei care deplânge plecarea iubitului și înfruntă agresivitatea dușmanului. Vălurile negre sunt lepădate pe rând. Unul dezvăluie părul negru, bogat al dansatoarei care, în vârful unei scări, risipește inițial delicat, petală cu petală, apoi brutal, cu furie, buchetul de trandafiri albi, buchet de nuntă. Va fi spânzurată, paradoxal, de o funie care urcă. Alt văl lasă la lumină codițele blonde, împletite, ale unei fete care încă mai juca șotron, dincolo de trauma violurilor succesive. Un al treilea face loc cununii de flori și vălului de mireasă, ajunse până la urmă în valiza plecărilor spre locuri mai sigure, în lumea largă. Bărbatul întors de pe front e viu, dar abia se târăște-n baston. Dinspre majoritatea celor plecați ajung acasă doar scrisorile ce cad în scenă ca o ninsoare de pagini cu margini însângerate prin efectul de lumină de o efemeritate atât de stranie, care le înroșește fulgurant. În scena finală, ele formează o zăpadă cu care personaje-copii se bat plini de voie bună, în care se tăvălesc fără nicio grijă. Parcă firul vieții ar fi derulat invers, dinspre moarte, prin traumă și nevoie de normalitate, de așezare, spre ludicul non-conștientizării.
Macedonia de Nord, o întreagă lume, cu o inimă tatuată pe pieptul gol în fața gloanțelor. O lume în negru, roșu și alb. O lume în care sângele devine pânză freatică, încât e imposibil să te dezici de identitate. Sângele roșu al iubirii e împletit cu cel negru al morții. O lume a cărei vitalitate înspăimântă, ale cărei poeme de dragoste cuceresc și prin frânturi de răsuflare:
„De voi muri/ Nu-mi închideți ochii/ Păstrați vie dragostea” – Radovan Pavlovski, Un mesaj
„Ne împletim unul împrejurul celuilalt/ O virtute de buruieni/ Într-o furtună de batiste albe, roșii și negre” – Radovan Pavlovski, Sărut în iarbă
„Vino mai aproape ca o floare înrădăcinată în cer/ și după culoarea gurii tale voi ghici/ în ce fruct se va sfârși vara.” – Petre M. Andreevski, Denicija
Foto: Gabriel Amza, spectacolul O elegie în 5 răsuflări, o producţie: Filip Petkovski & Theater J.H. Dzinot (MKD)
---
„Cronică de teatru@ Eurothalia” este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
