Interviu realizat de Georgea-Elena Ștefan
În spectacolul Teatrul, regizorul Pascal Rambert include și episoade personale din viața actorilor. Cum a fost expunerea unor astfel de momente în fața publicului?
Nu am expus lucruri de care mi-a fost teamă sau jenă. Lui Pascal i-am povestit despre copilăria din anii ’90 în România, despre școală și trupa de teatru a liceului, despre experiența mea în teatru. Au fost preluate dorința mea de a face teatru și raportul pe care îl am cu meseria, dar povestea a fost dusă în altă direcție. Așadar, cu acest rol nu am simțit că mă expun. Dar e o controversă permanentă în mine, în sensul că da, mă expun, dar mi-e teamă să fac asta, e o tensiune în mine în raport cu meseria.
Un fel de bătălie personală, în care trebuie să te lupți cu tine?
Da, nu-mi place să mă arunc, dar mă arunc de fiecare dată, însă într-un context controlat. În viața reală nu aș face asta, pentru că nu am neapărat încredere că m-ar prinde cineva.
Ai legături cu teatrul de când ești mică?
De mică am fost la teatru, veneam cu grădinița, apoi cu școala. În anii ’90 am fost prima oară aici în teatru. Este o parte de adevăr personal în text – veneam și îi admiram pe cei care îmi sunt acum colegi. Îmi doream foarte mult să fac parte din echipa asta, ceea ce și s-a întâmplat.
Cum a început pasiunea pentru teatru, dorința de a deveni actriță?
A început în liceul, de când am intrat în trupa de teatru a liceului, în clasa a X-a. Îmi plăcea energia colectivului, îmi plăcea pentru că era altceva față de orele de la liceu, era o zonă de evadare din ce era școala. Energia asta m-a făcut să-mi doresc să fac asta mai departe.
Cum a decurs colaborarea dintre un regizor francez și un teatru german?
A fost o colaborare foarte caldă, Pascal este o persoană foarte simpatică și haioasă. A știut din start ce a vrut să facă. A avut o structură și știa cum voia să așeze momentele. Totul a decurs rapid și la obiect, cu mult umor. Repetițiile au fost relaxate, nu am avut timpi morți, cum se întâmpla de multe ori.
Crezi că teatrul este o familie pentru un actor?
Aș zice ca da, pentru mine, teatrul este o familie. Pe lângă faptul că petrecem foarte mult timp împreună, mai mult timp decât acasă, cred că ansamblul ăsta în mod specific este puțin diferit față de alte ansambluri.
După cum este specificat în descrierea spectacolului, acesta este recomandat persoanelor peste 14 ani. Ce mesaj este transmis unui spectator de această vârstă? Care este diferența de percepție a unui public matur (unul care, spre exemplu, a trăit Revoluția sau un divorț) față de unul tânăr?
Pentru un copil, spectacolul ar tinde să devină neinteresant, pentru că subiectele dezbătute sunt „de oameni mari”, nu există multă acțiune, este mult text. Percepția unui adult poate să difere – cunoaște trupa sau nu, este un consumator consecvent de teatru sau nu. La un moment dat, schimburile de replici sunt rapide, astfel că limba ar putea să fie o barieră pentru cei ce nu știu germană.
Care sunt atuurile teatrului local? Dar minusurile teatrului autohton ?
Un atu este faptul că este finanțat. Totuși asta poate duce la o rutină dureroasă, produci pur și simplu. De multe ori am senzația că nu există mize reale, că „se întâmplă” niște repertorii, fără gândul de a mișca ceva. Un mare minus mi se pare că se ajunge foarte greu la coproducții atât naționale, cât și internaționale. Faptul că trupele sunt fixe face ca lucrurile să fie și ele destul de fixe, foarte rar independenții ajung în teatrele de stat, astfel că nu există niciun flux. Pe de altă parte, mi se pare că se dezvoltă dramaturgia contemporană, îmi place că există tot felul de rezidențe artistice și de scriere dramatică. Mi s-ar părea important ca teatrele de stat să apeleze la texte scrise de români, pentru că vorbesc despre gena românească. Acest lucru nu e însă frecvent, pentru că este mai ușor să montăm Shakespeare decât să plătim drepturile de autor. Mi-aș dori să se vorbească despre lucruri mai concrete din societatea noastră.
Care crezi că ar fi soluția să existe o colaborare între teatrele de stat și cele independente?
Cred că e nevoie de mai multă curiozitate și dorință de schimb real între instituții și orașe diferite – cred că asta ar îmbogăți și oferta culturală locală în ambele zone. Cred că există orgolii care fac lucrurile să nu se întâmple. Există, desigur, și probleme de legislație, de planificare și lipsa obișnuinței cu coproducțiile.
Foto: Gabriel Amza
---
„Ph[r]ases”- Formule creative este un program gândit de Diana Katharina și Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, dedicat cronicii de teatru în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
