Cronică de Raoul Horn
Wim Vandekeybus ritualizează. Este și o mare caracteristică a dansului. Dar, în acest caz, e prea facil numit dans. Vandekeybus se comportă mai mult ca un regizor decât ca un coregraf. Spectacolele sale sunt narațiuni ale trupului. Iar Urme poate fi văzut ca opoziție între trup și minte, acestea fiind traversate de instincte primordiale, animalice ale omului. Dacă omul își anulează animalicul, acesta se anulează pe sine, retezându-și propria pădure, ascunzișul din care a ieșit adaptându-se la intemperiile timpului.
Urmele sunt ale unei comunități distopice. Fiecare interpret/ dansactor din spectacol are o corporalitate excelent delimitată. Chiar dacă se va dansa la fel, fiecare își va păstra genele proprii, zvâcnirile atât de subiective. Așa cum laba de urs lasă amprentă pe solul pădurii, la fel și drumul asfaltat reprezintă o urmă, una plată, a continuității către un Unde care duce mereu înapoi spre geometria sălbatică a scenei. Dansactorii, cu brațele lor pictate în vopsea albă, sprinteni, rămân parcă agățați de aer, iar cerbii pe care îi incorporează se luptă, se împerechează, sunt și fragili în tot avântul lor – atenți, cu șoseaua învățată, se opresc la trecerea anvelopelor cu zumzet de motor.
Urșii care vin pe rând în scenă relaționează diferit cu membrii comunității. Oamenii își strâng saltele de dormit împreună, împart același container cu roluri multiple – de adăpost, de ghilotină, se luptă între ei, apoi își oblojesc rănile, se iubesc împletindu-și trupurile în albul și umezeala scenei. Din spate bântuie pădurea. Ne pândește dinăuntru. Urșii, la rândul lor, sunt obligați să danseze în timp ce se cântă la vioară. De altfel, oferă și masaje înainte de a ataca.
Un transfer de roluri cât se poate de natural. Nu îți mai dai seama ce e sălbatic și ce nu – o paletă variată de instincte. Când instinctul primar e reprimat, omul parcă este cu atât mai sălbatic, onomatopeic, constrâns de mirosuri și sânge. Care e memoria unui urlet? Fizicalitatea instinctelor depășește cu mult încercarea noastră, a celor din public, de a ne compune un gând concret. Suntem lăsați în întuneric, întinși pe jos, cu suflarea sacadată. Urșii din noi și din scenă se retrag, dar din pădure au rămas cioturi care nu oferă umbră. Atât ursul, cât și omul au nevoie de o umbră ocrotitoare, care să prilejuiască destinderea către sălbăticie.
Febrilitatea urmelor rămâne ca testament. Până la prima ploaie și reorientare de șosea care le vor acoperi. Dar ele sunt și vor fi încă acolo, sub amprentă, astfel adâncindu-se tot mai mult spre interiorul vulnerabil.
Foto: Gabriel Amza, spectacolul Urme , o producție: Ultima Vez
---
„Cronică de teatru@ Eurothalia” este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
