Cronică de Elena Jebelean
Nimic mai firesc ca distanța să altereze percepția noastră asupra alterității. La fel cum prea marea familiaritate nu ne mai permite să distingem ce pare de la sine înțeles. Cei ce au trăit totalitarismul redescoperă absurditatea acestuia în Totul sub cer, de Margarita Zieda, în regia și scenografia lui Alvis Hermanis. Pe de o parte, o Europă în care Letonia este considerată țară estică, pe de altă parte, o Chină în care Letonia e considerată țară vestică. Vă sună cunoscut?
Spectacolul uimește, întristează și amuză – adesea același stimul îți stârnește toate cele trei stări. Scenografia cu dragoni desenați pe pereți te aruncă în brațele kitsch-ului. Magnificii dragoni din hârtie, care ajung să umple scena spre final, ca și cum ar fi mereu vii și gata de înfruntare, te duc spre mitologie salvatoare. Muzica personalizată prin karaoke, de la I wanna dance with somebody al lui Whitney Houston la cântece chinezești despre răsărituri, opune hedonismul populismului. Marele ecran telefonic își are locul în mijlocul scenei, așa ca fotografiile cu președinți în instituții. Și rolul lui e central, el e instrumentul de legătură, dar și de urmărire. Jocul actorilor – doi oameni purtând ca dragonii pe umeri un spectacol de trei ore – este nu doar convingător, ci de-a dreptul fascinatoriu. Astrida (Guna Zariṇa) făcând față ipostazelor năucitoare devine câmp de bătălie între rebeliune și supunere. „Nu pe pământ ne războim, ci în adâncurile gândirii. Eu și cerul stăm de mult față în față și niciunul dintre noi nu se mișcă”. Sunt frazele din lecțiile ei de chineză ce o/ne avertizează asupra incapacității de a accepta realitatea de neconceput. Doar că cerul Beijingului îi este ocultat de ceața poluării. Ar/am sta față în față cu el dacă bariera de ceață nu s-ar instala și în noi. Astrida, poeta din Riga, cu un volum de poeme tradus în China, are un vis/își imaginează vizita ei acolo/chiar ajunge acolo. Un nod de planuri. Dacă această călătorie e un coșmar sau doar rodul imaginației, respirăm ușurați. Dar dacă e realitate?
Felul în care femeia învață chineza, memorând propoziții a căror logică nu se reflectă în lumea pe care ea o descoperă, ne amintește de Englezește fără profesor a lui Eugen Ionescu. De fapt, ea știe că a șasea mare Carte, pe care o și consultă în Arhivele Naționale ale Chinei, avertizează asupra noninteligibilului acelei lumi. O are de două ori în fața ochilor – nici prima dată, imediat după venirea de la Riga, nici a doua oară, după ce a petrecut mulți ani în China ca într-un stupefiant lagăr de concentrare, nu poate înțelege. N-o ajută nici mirosul propriului gunoi pe care nu are cum să-l arunce, deoarece nu are cum să afle codul tomberonului. N-o ajută nici serviciul la Biroul de Credite Sociale, cel de informatoare a împricinaților în legătură cu pierderea acelor credite, nici acela de supraveghetoare a gimnasticii obligatorii, prin care statul dorea să-i mențină sănătoși și activi pe cetățeni până la vârste îndelungate, pentru a nu le acorda prea multă vreme pensii. N-o ajută nici plantarea copacilor în deșert, implicarea în construcția Marelui Zid Verde. N-o ajută nici transformarea tot mai credibilă într-o chinezoaică, blondă, ce-i drept, îmbrăcată în alb, cu o fustă împodobită de broderii minunate – ghirlande de frunze verzi și trandafiri delicați, genuini, greu de plasat în contrafacerea generală. Este de neînțeles pentru ea că nu se mai poate întoarce acasă, nici măcar după ce și-a recuperat creditele sociale. Recomandarea lui Confucius (așa o creditează spectacolul), servită de medicul ultimului așezământ chinez în care o descoperim, n-o ajută nici ea: „Dacă în drumul tău ai dat de proști, întreabă-te cum de ți-au ieșit în cale”.
Călăuza ei (și a noastră) în acest Infern este naratorul-personaj multiplu, interpretat de Vilis Daudziṇš. De la el aflăm detalii despre evoluția spectacolului, tot el ne prezintă firul faptelor, dar mai ales ne descrie locuri, reacții, stări. De altfel, impresia cu care am rămas după spectacol e aceea că cele mai importante, cele mai vii, au fost descrierile (cât de neobișnuit într-un text dramatic, unde, convențional, dialogul domnește – aici, însă, în dialoguri adesea replicile nu se întâlneau, comunicarea era unidirecțională: omul striga în neant, iar sistemul oprima constrictiv, generând ipocrizie, supunere, tăcere). Asupra anumitor scene nu insistă, ele nu sunt aparent definitivate. Avem de-a face cu un spectacol „în construcție”. Dar altele sunt detaliate minuțios, căci atmosfera este semnificativă. Astrida într-un bar, descoperind internetul chinezesc. Astrida citindu-și poemele și minunându-se de scurtimea traducerii lor în chineză. Astrida dată afară de la arhive, pentru că a fotografiat Cartea a șasea. Astrida făcând Thai Chi. Astrida invitată la cină de mama unui potențial pretendent. Astrida meditând în pădure. Toate legate între ele cu umor, cu seninătate, un fel de Veselă pușcărie! fredonat cu libertatea celui care creează.
Ca să-ți înțelegi și iubești locul natal, trebuie să rătăcești prin lume, măcar imaginar. În scena finală, Astrida doarme acasă. Poate întoarsă cumva, ca prin miracol. Poate fără să fi plecat vreodată. Sunt reunite din nou două contraste – mesajul tatălui care o roagă să-i cumpere pământ pentru flori, pentru grădinăritul lui, dar și răspunsul la mesajul lansat de ea în ocean, de la un bar, într-o sticlă de plastic printre nenumărate altele – întuneric, tăcere, nemișcare. Moarte.
Toate sub cer, sub același cer. O lume totalitară care desființează creativitatea versus una în care bătrânii își pot cultiva grădina, asemeni lui Voltaire. Doar că cerul este unul pentru noi toți. Aerul poluat al Beijingului, prin care soarele nu mai poate străluci, este înfrățit cu pământul otrăvit de pesticide al anumitor zone din America. În lumea întreagă, după despăduriri masive care au dus la deșertificare, se plantează copaci care ne reamintesc, prin rădăcinile lor, că plantele pădurii se avertizează unele pe altele în legătură cu pericolele, până și miceliile ciupercilor fiind ca niște fibre optice de transmisie. Totul este important, totul contează, fiecare plantă își joacă rolul ei și contribuie la reenergizarea întregului ce ne cuprinde și pe noi. Iar noi, prin iresponsabilitatea noastră, nu purtăm de grijă lumii, uităm că suntem parte integrantă a ei, avem iluzia că ne-am purta de grijă nouă, în vreme ce, de fapt, distrugând lumea, ne distrugem.
Spectacol ironic despre inegalitate? Nu, mai degrabă despre egalitate. Despre faptul că nota de plată pentru toate stricăciunile e a tuturor. Cândva, în această lume viețuiau dragoni, făpturi minunate, puternice și drepte, capabile să echilibreze balanța. Să arate oamenilor calea de mijloc. Să păstreze armonia lumii. Ei, forțe naturale și divine totodată, aduceau rodnicie și prosperitate, erau generoși și înțelepți. Răsuflarea lor, sheng qi, era esența vieții. Ea forma anotimpurile, aducea ploi, aducea căldură prin strălucirea soarelui, aducea vânt de deasupra mărilor și pământ fertil în sol. Ei făceau ca lumea – grădină paradisiacă – să rămână grădină, mărginită de păduri. Dacă vom reuși să facem din deșerturile noastre dinlăuntru și din afară păduri noi, rămâne de văzut. Sper că aparatul de măsurat gânduri va rămâne defect mereu. Adaug recomandare de lectură – Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013. Și mai adaug aici un oftat, unul dintre cele câteva, atât de expresive, ale interpretului în limba română, care a ieșit din neutralitate și și-a nuanțat vocea, amuzându-se și înfiorându-se și el odată cu actorii, odată cu noi
Foto Gabriel Amza, spectacolul Totul sub cer, o producție The New Riga Theatre (LV)
---
„Cronică de teatru@ Eurothalia” este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
