Cronică de Elena Jebelean
„Toți suntem ciudați. Așa e războiul” este o replică din spectacolul chilian Scânteia unui negru râu, realizat de Ikarus Stage Arts, în regia Carolinei Pizarro, pe muzica lui Rodrigo Contreras, care a punctat coloana sonoră nu doar cu Bolero-ul lui Maurice Ravel, cât mai ales cu interpretări live ale unicului personaj, interpretat de Gabriela Arancibia. Pe mica scenă a Sălii Studio, negrul construiește o piramidă cu baza spre spectatori. În interiorul piramidei se conturează treptat un centru. Centrul nu e nici Santiago, orașul cu ferestre luminate, dintre care interesează mai ales cele cu lumină roșie. Nici acordeonul uneori suspendat, desenând cu burduful său un larg evantai ce amintește de perioada colonială spaniolă. Nici vraful de haine atârnate de un scaun, ca de o cupolă cubistă. Centrul nu e nici râul în care par a curge întunecat la vale toate amintirile, pești alunecoși care sar din când în când la suprafața apei sau care pot fi pescuiți. Decorul, conceput chiar de actrița ce interpretează unicul rol al piesei, pare a fi fundul râului în care plutesc toate aceste obiecte și, mai ales, rememorările.
Nu amintirile sunt, însă, esența, ci memoria care le ordonează. Așadar, centrul scenei (și centrul spectacolului) e EA, descendenta unui lung șir de militari, dar și a unei bunici ce admira femeile ce aleseseră să-și depășească condiția de ființe supuse și să-și manifeste talentul și personalitatea. Femei care plătiseră cu libertatea și cu viața pentru cutezanța de a înfrunta mentalitățile. Îmbrăcaseră haine de bărbați ca paravan, ca să poată lucra în domenii rezervate bărbaților și au sfârșit acuzate, trădate, aruncate în aziluri de boli mintale sau ucise. Numele lor, repetate, devin o mantră a ei, a nepoatei, pe care o vedem transformându-se. Ea își spune povestea, una dintre multele povești ale acestui oraș specializat în uitare. Istoria ei este o declarație, o confesiune – de la început la sfârșit totul e răspuns al unui interogatoriu – privirile ei îngrozite în sus, spre lumina ce-i este fixată spre ochi. Da, bunicul ei a fost capturat, ea este arestată, interogată și răsinterogată, 12 ore pe zi. La 15 ani își dorise să fie ca bunicul ei. Să lupte, pentru că „Viața scoate din noi ce e mai rău, pe când războiul scoate ce e bun la iveală”. Crescuse într-o lume în care violența ca mod de viață era celebrată. Acum, în închisoare, violențele ating apogeul: și ea, și alte femei sunt supuse procedurii denumite „Eșarfa sexi”.
„Obiectele sunt cârlige ce prind amintiri din râul cel negru”, spune ea, femeia crescută în elogiul și grozăvia atâtor conflicte militare și familiale, femeia a cărei poveste pare a crește tocmai din obiectele mânuite: lanterna cu care torționarii îi rănesc ochii, dar și cu care ea își inventează un întreg teatru de umbre. Lampa de birou la lumina căreia citește hârtiile selectate de bunică și jurnalul acesteia. Pantofii cu toc, lăsați deoparte. Jaluzelele din fundul scenei, care sunt uneori dulap, alteori gratii. Toba cu bețe luminate roșu în care bate fervent, asemeni bunicului care era cel mai grozav din batalionul lui. Sacii cu scrisorile soldaților de pe front, pe care bunicul le cenzurase și care oricum nu ajunseseră niciodată la destinatari. Scrisori pe care ea, dezlipindu-le plicurile, învățase să citească. Măștile pe care la va purta, uneori simultan, pentru a sublinia cât de strânsă și de odioasă fusese legătura dintre bunic și bunică, nevoiți să ducă la capăt o relație disfuncțională, grotescă prin ideea de simbioză distructivă, sugerată prin așezarea pe același corp a celor două măști masculin – feminin și a hainelor corespunzătoare. Cât de nefiresc e să ceri o asemenea supunere, bărbatul și femeia să fie una, fără iubire, fără respect. Monstruos, abia asta e împotriva naturii. Femei care au renunțat mereu la sine pentru a se devota cauzelor celorlalți, dar care, astfel, au preluat din violența bărbaților. Femei care, paradoxal, cu cât erau mai slabe, deveneau mai puternice. Vieți destrămate în fâșii, scrisori rupte în fâșii, legături desființate. Cele care îndrăzneau să-și asume propriile idealuri erau „femei nebune, curve, comuniste”.
Simbolic, ea ucide masca bunicului. În discursul agreat, nici măcar moartea nu e una pentru toți. Militarii englezi mor englezește, cei italieni mor mafiot, cei mexicani – picant, cei arabi – exploziv. Doar pentru râu moartea tuturor e la fel, îl înnegrește. Pe parcursul mărturisirii, ea se dezbracă. La început purtase hainele bunicului, în final poartă o elegantă rochie neagră. Dar nu e vorba de dezbrăcări și îmbrăcări succesive, ci de lepădări de piei sociale, pe care le purtase unele peste altele, evidențiind etapele prin care trece. Devine și ea râul cel negru, capabil să ducă răul spre mare, să-l asimileze așa încât suprafața să-i scânteieze, asemeni paietelor din broderia de pe rochia ei. Nimic nu e sexualizat, nici vulgarizat de-a lungul spectacolului. Atât de puternic să fii încât să decantezi negrul în strălucire.
Lupta continuă sub deviza unui „Vom învinge!”, uitând că acolo unde sunt învingători sunt și învinși. Spectatorii ridicați în picioare de actriță spun cu toții, în cor, fără convingere, „Vom învinge”, deoarece simt dictatura strecurându-se până și în teatru. Dincolo de dictaturile chiliene și de feminismul în forță, spectacolul, avertizează asupra rănilor ce se redeschid mereu atâta vreme cât numai competiția ne animă. Reversul eroismului e farmecul unei vieți calme, blânde, înfloritoare, pe care negrul râu, oricât de scânteietor, nu o poate alimenta, deocamdată.
Foto: Gabriel Amza, spectacolul Scânteia unui negru râu, o producție Ikarus Stage Arts
---
„Cronică de teatru@ Eurothalia” este un program gândit de Daniela Șilindean împreună cu echipa Teatrului German de Stat Timișoara, în cadrul Festivalului European de Teatru Eurothalia 2023, desfășurat în perioada 20-30 septembrie 2023, finanțat prin Programul cultural național Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
